Scriitoarea tocmai a lansat (la editura Herg Benet) o carte-manifest: ‘Țara mea suspendată’.
Un articol de Andrei Crăciun
Anca Mizumschi, ați dat în această vară publicului românesc o carte – „Țara mea suspendată”. Este scrisă cu dragoste și înțelegere pentru România. Cu toate acestea, dumneavoastră locuiți în Statele Unite ale Americii. Care este povestea acestui volum și care este povestea Ancăi Mizumschi?
Volumul în sine este o declarație de dragoste față de România și este dedicat Centenarului ei și l-am gândit pe de o parte, ca o dovadă a faptului că patriotismul real există și, pe de altă parte, ca o încercare de contraofensivă la propagandă oficială, cu stegulețe și demagogi politici de carton. Practic, pentru că eu nu am putut fi în stradă la mișcarea românească de tip #rezist, mi-am construit propria mea mișcare #rezist: am scris o carte . Asta e tot ceea ce pot face, de cele mai multe ori, scriitorii. “Țara mea suspendată” este scrisă cu o gamă întreagă de sentimente, multe dintre ele fiind contradictorii, pentru că este o carte despre relația tensionată cu țara mea, o țară de care sunt îndrăgostită și care mă chinuie. Și, ca în orice relație de dragoste și ură, nu există liniște acum între mine și țara mea. Povestea Ancăi Mizumschi este simplă în ceea ce privește plecarea din țară: am plecat în America la începutul anului 2016, pentru că m-am căsătorit cu un cetățean american. Dacă soțul meu ar fi locuit la Tokyo, Singapore sau Buenos Aires, aș fi plecat după el, oricum.
Nu sunt dintre oamenii care și-au dorit vreo clipă să emigreze; dacă ar fi fost așa, aș fi făcut-o până la vârsta aceasta. Mi s-a întâmplat pur și simplu un fapt de viață, pe care nu l-am căutat. Mi s-a întâmplat viața. Ceea ce, o dată ajunsă acolo, m-a aruncat cu atât mai mult într-o criză de identitate, pentru că nu am avut nicio secundă motivația celor care pleacă să „reușească” cu orice preț într-o altă societate. A fost foarte dificil pentru mine, și încă este, dar ieșind din hărțuiala zilnică a României am primit cadou cea mai fabuloasă valută din lume, am primit cadou timpul.
Timp să mă plimb, să mă liniștesc, să fiu în contact cu mine, să gândesc. România nu mă lăsa să gândesc, România mă punea să fac față unui sistem corupt, epuizându-mă; America – dar repet, putea fi orice altă țară civilizată- m-a lăsat. Poate părea paradoxal, dar primul lucru care mi-a venit în cap, după ce m-am odihnit, a fost că acum pot să fac cu adevărat ceva pentru România și oamenii pe care i-am lăsat în urmă acasă, pentru că nu mai eram hărțuită, extenuată, îndobitocită de muncă și împinsă la limita disperării. E adevărat că, în primii doi ani de după plecare, nu am prea reușit, din cauza distanței, și a multor altor lucruri, care nu au ținut de puterea mea de a face ceva… dar, există un mare dar, din acești doi ani tulburați a rezultat această carte a exilului interior și exterior. Și nu vreau să spun mai mult, pentru că ea vorbește de la sine.
Sistemul antimeritocrației românești
Cum se vede România de dincolo de Ocean? Încotro ne îndreptăm?
România nu se vede în niciun fel, dincolo de ocean. Nu existăm. Dar acolo există foarte puține lucruri în afara Americii. Acel uriaș continent este o insulă. Americanii trăiesc pe un continent, înconjurat de două oceane, și nu ajunge la ei, decât ce vor ei, sau îi afectează în mod direct. Revenind la România, atunci când am spus în carte că, după ce treci de Budapesta, sau chiar înainte, România nu mai există, mă refeream la provincialismul nostru manifest. România e o țară mică, cu orgolii uriașe. Avem aroganța lipsei neconștientizate a valorii. Pe scurt, suntem penibili. Si pentru că acest tip de aroganță se manifestă și la cele mai înalte nivele în societate, am ajuns să arătăm în plan internațional ca fiind vetuști, necivilizați, neadecvați. De atâtea decenii, sistemul antimeritocrației românești a născut monștri, chiar generații de monștri. Apariția unei noi generații biologice nu schimbă nimic, dacă se păstrează mentalitatea de feudă. Ori, sistemul care a transformat întreaga Românie într-o feudă ne condamnă pe toți la o stare de vasalitate permanentă. Încotro ne îndreptăm? Cred că în momentul de față e mai mult decât evident: spre involuție.
România pe muchie de cuțit
Cum vedeți viitorul României? Aveți de gând să vă mai întoarceți în țara noastră, să trăiți aici?
În momentul de față îl văd pe muchie de cuțit. În contextul în care extrema dreaptă și șefii de stat cu profil autoritar cresc numeric în lumea asta, mi se pare extrem de limpede că suntem în ceasul al 12-lea al instalării unui regim autoritar în România. Probabil nu se va mai chema dictatură, va arată diferit în comparație cu cei 50 de ani de comunism, dar, la modul esențial, va fi același lucru: o lume închisă, predictibilă, condamnată. Fără libertate de expresie și fără dreptul unei persoane de a acționa conform convingerilor ei. Dacă mai am de gând să mă întorc? E o întrebare…
Pentru galeria foto, va rog accesati pagina urmatoare:
